La scurt timp după alegerile parlamentare din 10 noiembrie din Mauritius, cu ocazia circuitului de o săptămână, am simțit aceea atmosferă euforică de eliberare, pe care am trăit-o și noi în România în ianuarie 1990.
Populația multietnică, aparținătoare de cinci culte religioase, a participat în procent de 79% la vot, preferând în procent de 62,6% ”Alianța pentru Schimbare”, care astfel a obținut o victorie zdrobitoare.
Alegătorii l-au îndepărtat astfel de la putere pe premierul acuzat de nepotism, care în 2017 a preluat ștafeta de la tatăl său.
Guvernarea a fost marcată de corupție, interceptări ilegale, excese de putere, iar în săptămâna premergătoare alegerilor a interzis media de socializare online în speranța păstrării puterii.
Alegerile din Republica Mauritius, o țară insulară din largul coastelor continentului african, în sud-vestul Oceanului Indian, la aproximativ 900 km est de Madagascar au fost lipsite de influențe digitale externe prin Tik Tok.
De ce enumăr toate acestea?
E un exemplu cu privire la faptul că în statul cel mai dezvoltat din Africa de Sud, alegătorii votează în primul rând nu din cauza problemelor de subzistență, ci pentru combaterea corupției și a abuzurilor puterii, acordând un vot masiv de încredere alianței de centru-stânga.
La ora actuală în România e aproape imposibil de imaginat o alianță de acest fel la alegerile prezidențiale, pentru apărarea și păstrarea mult trâmbițatelor valori europene și a apartenenței la NATO.
Acum un an social-democrații și liberalii la unison declarau posibilitatea unui candidat comun la alegerile prezidențiale, ca după șase luni, din cauza unor interese personale și de partid să aleagă altă cale.
În prezent, în lumina noilor procente parlamentare, patru partide pro-UE și reprezentanții minorităților naționale încearcă să ajungă la un numitor comun, concomitent cu discuțiile pentru formarea coaliției guvernamentale.
E o încercare aproape fără speranță, deoarece de-a lungul anilor s-au acumulat acuzațiile, etichetările defăimătoare reciproce.
Crearea permanentă a unui inamic imaginar cu ocazia alegerilor, (Soros, Bruxelles, Gyurcsány) i-a reușit doar lui Viktor Orbán, deoarece a dispus de necesarele resurse guvernamentale, de spațiu uriaș media și o majoritate parlamentară de 2/3, cu care putea să modifice după bunul plac constituția și legile electorale.
În România, după ce ani la rând liberalii alintau cu ”ciuma roșie” pe social-democrați, inamicul lor nr.1, la nevoie au guvernat împreună în coaliție, diminuând și mai mult prestigiul și așa mic al partidelor politice.
Mai mult, nici măcar măsurile sociale de succes luate, (majorarea pensiilor și a salariului minim pe economie, ținerea sub control a prețurilor purtătorilor de energie), nu au fost comunicate bine, ca alegătorii să premieze acest lucru la vot.
Ar fi putut să învețe de la Viktor Orbán rețeta propagandei guvernamentale de succes.
Eventual ascensiunea partidelor de extremă dreapta, a populiștilor, a ”suveraniștilor”, a celor anti UE și NATO ar putea să forțeze, pentru puțin timp, coagularea forțelor democratice.
Ar fi o eroare ca ascensiunea partidelor amintite să fie pusă exclusiv pe seama războiului rusesc hibrid.
La această situație au contribuit din plin greșelile strategice și tactice ale partidelor mainstream din România.
Alegătorii dezamăgiți sunt tentați să accepte promisiunile și judecățile de valoare care le sunt favorabile, fără să le verifice veridicitatea, sau să analizeze posibilitatea realizării lor.
Îmi cer scuze pentru comparația profană, dar în preajma Crăciunului parcă negocierile politice și căutarea candidatului prezidențial mântuitor sunt învelite de aura așteptării mistice a înfăptuirii miracolului.
Lakatos P.
