Dacă suntem de acord că Vladimir Vladimirovici Putin e un agresor care se bazează pe forța superioară a Rusiei, iar Ucraina e victima, atunci ajutorul acordat ultimei în războiul de apărare al țării, e un gest cinstit și corect din partea statelor democratice.
Bineînțeles, cei care sprijină Ucraina, pe baza experienței groaznice din cel de al doilea război mondial, sunt interesați în păstrarea status quo-ului european greu obținut, dar nu condiționează ajutorul acordat de vreo contraprestație.
Declarațiile și măsurile luate de Donald Trump după reinstalarea la putere, sunt de fapt niște demonstrații de forță, care creează o situație nouă, aducând în prim plan politica forței.
În marea parte a Europei se conturează părerea, că Washingtonul nu mai este ”aliatul” UE, ci ”partenerul necesar”.
Această considerație este accentuat valabilă atât în legătură cu NATO, cât și privind tratativele de pace menite să pună capăt războiului ruso-ucrainean.
E de acceptată solicitarea lui Trump, ca pe baza Tratatului Atlanticului de Nord, fiecare țară să investească anual cel puțin 2% din PIB în apărare.
Procentul de 5%, forțat de America, nu este atins nici de ea, deși cheltuiește cel mai mult pentru armată.
Cu toate că în 2023 a obținut o creștere de 2,3% față de anul anterior, ajungând la 916 miliarde de dolari, aceasta reprezintă doar 3,4% din PIB.
Afirmația lui Trump, conform căreia în cazul unui atac rusesc nu vor fi apărați acei membri NATO care nu respectă angajamentul de 2%, este de neacceptat.
Este și mai reprobabil gestul lui mafiot de solicitare a unei taxe de protecție de la Ucraina aflată în mare dificultate, sub forma unui acord de 500 miliarde de dolari pentru mineralele ei rare și gaze, în schimbul unui acord de securitate, chiar dacă, neavând încotro, Zelenski acceptă.
Sunt curios Putin la ce va fi de acord să renunțe în favoarea Ucrainei, sau la 80 de ani de la Yalta va începe reîmpărțirea lumii după placul lui Trump.
Lakatos P.
